Am avut o saptamana foarte grea, care a culminat cu un eveniment neplacut total neasteptat.
Ziua mamei coincide cu sfarsitul de an scolar, si, cum anul acesta se si pensioneaza dupa zeci de ani de predare in invatamant, mama si-a dorit sa si-o sarbatoreasca in cadru festiv. Cu aceasta ocazie, dupa ce a desfacut cadourile si a citit dedicatiile si felicitarile primite, ne-a tinut un mic dicurs. In timp ce vorbea despre implinirile ei s-a emotionat de bucurie si au inceput sa-i curga lacrimile. Stiindu-i firea sensibila, nu mi s-a parut un lucru neobisnuit ca mama sa planga intr-un astfel de moment.
Se pare insa ca in sufletul ei totul a avut alte dimensiuni decat credeam eu, fiindca la nici doua minute dupa ce a sfarsit de vorbit ne-a spus ca se simte rau. Nici atunci nu m-am alarmat, pentru ca mama a avut toata viata caderi de calciu si eram familiarizata cu starile ei de slabiciune. Ceea ce m-a pus pe ganduri a fost faptul ca se repeta suspect de des cand vorbea cu noi. M-am speriat de-a binelea cand am auzit-o intrebandu-ma unde suntem si de ce am venit acolo. Apoi mi-am dat seama ca nici pe copii nu-i prea deosebea.
In afara de dezorientarea temporo-spatiala si de o pierdere a memoriei de scurta durata nu am vazut absolut nici o modificare la ea: ne raspundea la comenzi simple, tinea ochii deschisi, a fost capabila sa mearga perfect pana la baie (si sa mentina controlul sfincterian) nu avea nici o urma de asimetrie faciala sau dificultate in vorbire. Nicio cat de mica durere pe niciunde...
Eu nu am rezistat sa stau langa ea mai mult de o jumatate de ora, am luat un taxi si m-am dus cu copiii acasa, iar cu ea a ramas tata, frate-meu si cumnata. Au chemat o ambulanta (tensiunea 15/9 glicemie ok) si au dus-o la spital (CT fara modificari). Au internat-o la neurologie, mai mult pentru supraveghere, caci neurologul de garda mi-a spus personal ca nu are nici o problema pe neurologie, dar ca la psihiatrie nu interneaza decat cazurile grave.
In 24h starea ei s-a redresat, a ramas doar cu o oboseala accentuata. In prezent nu uita nimic si ne intelegem perfect. Cica ar fi fost "amnezie psihogena" (mai degraba AIT). Duhovnicul i-a spus, mai in gluma, mai in serios ca mai avea putin si o pomenea la proscomidie cu "cei ce s-au sfarsit de bucurie". Nu credeam ca o emotie pozitiva intensa iti poate face atata rau.
Ziua mamei coincide cu sfarsitul de an scolar, si, cum anul acesta se si pensioneaza dupa zeci de ani de predare in invatamant, mama si-a dorit sa si-o sarbatoreasca in cadru festiv. Cu aceasta ocazie, dupa ce a desfacut cadourile si a citit dedicatiile si felicitarile primite, ne-a tinut un mic dicurs. In timp ce vorbea despre implinirile ei s-a emotionat de bucurie si au inceput sa-i curga lacrimile. Stiindu-i firea sensibila, nu mi s-a parut un lucru neobisnuit ca mama sa planga intr-un astfel de moment.
Se pare insa ca in sufletul ei totul a avut alte dimensiuni decat credeam eu, fiindca la nici doua minute dupa ce a sfarsit de vorbit ne-a spus ca se simte rau. Nici atunci nu m-am alarmat, pentru ca mama a avut toata viata caderi de calciu si eram familiarizata cu starile ei de slabiciune. Ceea ce m-a pus pe ganduri a fost faptul ca se repeta suspect de des cand vorbea cu noi. M-am speriat de-a binelea cand am auzit-o intrebandu-ma unde suntem si de ce am venit acolo. Apoi mi-am dat seama ca nici pe copii nu-i prea deosebea.
In afara de dezorientarea temporo-spatiala si de o pierdere a memoriei de scurta durata nu am vazut absolut nici o modificare la ea: ne raspundea la comenzi simple, tinea ochii deschisi, a fost capabila sa mearga perfect pana la baie (si sa mentina controlul sfincterian) nu avea nici o urma de asimetrie faciala sau dificultate in vorbire. Nicio cat de mica durere pe niciunde...
Eu nu am rezistat sa stau langa ea mai mult de o jumatate de ora, am luat un taxi si m-am dus cu copiii acasa, iar cu ea a ramas tata, frate-meu si cumnata. Au chemat o ambulanta (tensiunea 15/9 glicemie ok) si au dus-o la spital (CT fara modificari). Au internat-o la neurologie, mai mult pentru supraveghere, caci neurologul de garda mi-a spus personal ca nu are nici o problema pe neurologie, dar ca la psihiatrie nu interneaza decat cazurile grave.
In 24h starea ei s-a redresat, a ramas doar cu o oboseala accentuata. In prezent nu uita nimic si ne intelegem perfect. Cica ar fi fost "amnezie psihogena" (mai degraba AIT). Duhovnicul i-a spus, mai in gluma, mai in serios ca mai avea putin si o pomenea la proscomidie cu "cei ce s-au sfarsit de bucurie". Nu credeam ca o emotie pozitiva intensa iti poate face atata rau.
Doamne ajuta! bine ca te-a ferit Dumnezeu de durerea de a avea un membru de familie la psihiatrie! oricum nu era cazul deloc...
ReplyDelete...zilele lui ca floarea campului ...
ReplyDelete