 |
Spre seară am sunat-o pe ginecologă şi m-a consultat: "permite mediusul"-a fost concluzia ei. M-am întors acasă şi am "savurat" contracţiile dureroase până pe la 2 noaptea, fără să pot dormi. Mă enerva mai ales soţul meu iubit care în acest timp dormea ca un prunc. Când am eliminat dopul gelatinos l-am trezit ca să mergem la spital. Aveam impresia că acolo toate se vor rezolva, simţeam că transfer medicului o parte din problemă. Nimic mai fals! Acolo am avut ocazia să aud urletele altora şi să văd cazuri grave ( toate acestea au fost motive de "optimism" pentru mine).
Dilataţia nu era decât de 3 cm. Neavând şi nevrând pe nimeni să stea cu mine i-am împrumutat soţului un halat de spital. Cu îngăduinţa domnişoarei doctor a rămas cu mine până am născut, spre degustul asistentelor care nu înţelegeau cum pot eu să fiu de acord ca soţul să mă vadă "în halul" în care eram. Asistentele au fost neobişnuit de obraznice cu domnişoara doctor, au insinuat la modul cel mai vulgar că trebuie să le fiu recunoscătoare şi nu s-au sfiit să-şi termine ţigările în sala de naşteri. Doctoriţa a fost o drăguţă, o delicată, nu a forţat travaliul cu nimic şi nu mi-a grăbit dilatarea, după cum se obişnuieşte. Astfel nici nu am avut ruptură de perineu după primul copil.
Eu m-am comportat cam isteric, mai ales când şeful de gardă a vrut să mă examineze am ripostat urât (ce-i drept nici el nu s-a prezentat). Am şi răcnit cu o voce pe care nu credeam că o pot obţine vreodată. Asta se întâmpla din cauză că nu-mi puteam ţine glota închisă în contracţii, aşa că sunetele ieşeau aproape involuntar. Doctoriţa mi-a spus doar: "Drăguţă, au venit cei de alături să vadă pe cine omor aici!" Pentru că nu respiram firesc şi mă agitam fără rost am avut nevoie un timp de oxigen suplimentar. După ce m-am mai calmat s-a rezolvat de la sine şi problema asta. Deşi eram epuizată, am avut suficientă energie ca să împing, nu am avut nevoie de cotul asistentei.
Partea cea mai cumplită a urmat după naştere, la consolidarea hemostazei, masajul uterin. O altă ameninţare a fost sonda urinară, pentru că celebra găleată din salon (şi spectatoarele indiscrete) nu mă stimulau deloc. A trecut şi asta cu bine, de parcă nici n-ar fi fost.
Am născut o fetiţă de 3600g, APGAR 9 (cianoză a extremităţilor) pe care conştiincioasele de la neonatologie nici nu mi-au arătat-o, decât după 2 ore. La salon era un perete despărţitor între mine şi patul fetei, aşa că am pornit-o pe culoar să-mi iau puiul lângă mine. Era atât de frumuşică, singurul meu copil nou-născut frumos. Nu m-a învăţat nimeni dar simţeam că locul ei e la pieptul meu. Se pare însă că asistentele aveau altă viziune pentru că periodic mi-o luau. Cică în salonul mamelor erau microbi!!!
A fost o experienţă frumoasă, m-a ajutat să-mi depăşesc frica de dureri: acestea sunt suportabile, se instalează progresiv (ceea ce le face mai uşor de acceptat), seamănă cu durerile menstruale. Deşi înainte de travaliu mă încercau oarecare gânduri de moarte, în timpul naşterii am avut o siguranţă inexplicabilă că va fi bine. Fiind totuşi un moment de criză nu am putut rosti decât rugăciuni scurte, mi-a fost imposibil să mă concentrez măcar la un psalm. Cu toate astea am simţit cerul foarte aproape.
This comment has been removed by the author.
ReplyDeleteMulţi ani binecuvântaţi Iulianei!
ReplyDeleteDin păcate, mulţi dintre cei care lucrează acolo nu sunt conştienţi de vocaţia lor. Echipele din sălile de naştere nu ştiu sau ignoră faptul că sunt chemate să asiste la un adevărat "spectacol" al vieţii, la un miracol...Şi nu numai să asiste. Foarte puţini medici sau asistente se mai apropie de mamele în dureri din simţire şi conştiinţă, nefiind motivaţi de plicuri sau alte argumente consistente (măcar că organismul femeii, atât de minunat întocmit de Dumnezeu, este pregătit dinainte să facă tot ce trebuie şi doar în anumite momente sau cazuri e nevoie de intervenţia lor).
Mulţumesc! Da, de atâtea ori mi-am dorit să fi născut acasă!
ReplyDeleteMinunat ce ai descris. Daruieste curaj altor mame . Felicitari, Ecaterina , pentru pruncii pe care i-ai nascut. Pentru mine esti un exemplu de mama crestina demn de urmat. Slava lui Dumnezeu ca te citesc si gandul meu se lipeste de El.
ReplyDeletePe mine ma apuca spaima si imi vine sa plang de cate ori aud de nastere. Acum, abia am intrat in luna a treia, dar deja am momente de panica la gandul ca va veni clipa nasterii. Nu am avut probleme grave, slava lui Dumnezeu, dar a doua si a treia nastere, din cauza ca au fost provocate, au fost f dureroase. La a treia, mi-a rupt medicul membranele la control si a trebuit cum necum sa nasc. m-au tinut ore intregi la perfuzii dar dialtatia intarzia. Medicul, vazandu-l pe sotul meu pe coridor cu o carte de rugaciuni in mana a inceput sa zbiere la mine ca din cauza ca citeste el nu stiu ce nu ma dilat eu si sa ii spun sa se opreasca. Devenise turbat. Apoi mi-a explicat asistenta ca de fapt el era de vina ca imi provocase nasterea desi colul meu era inca rigid si nepregatit de nastere. Desigur ca toate s-au terminat cu bine, dar durerile mi se par sfasietoare si de fiecare data am impresia ca o sa mor inainte sa nasc. Tot ultima data am intrat in niste fibrilatii, un tremur incontrolabil, incat nu mai puteam sa impinga, sau sa fac ceva. Mi se bataiau picioarele de nu le puteam controla. Ma bucur de fiecare copil, dar sarcina si nasterea mi se par un chin prea lung. Nu le inteleg pe cele spun ca perioada sarcinii a fost minunata, ca eu imi amintesc doar de greturi interminabile, apoi senzatie de sufocare cand creste copilul si nopti intregi de nesomn.
ReplyDelete